Care este scopul vietii, cand totul pare desertaciune?

Ce usor e sa fii absorbit de lucrurile marunte din viata. Ori verific emailuri, ori niste videouri interesante pe Facebook, ori devin absorbit de ganduri imature, in care daca pun in practica ce gandesc nu duce oricum la o implinire sufleteasca, ci la una materiala, de durata scurta..

Totul e desertaciune, cum a spus cineva. Si nu o spun ca o tristete. Ci ca este o realizare. Ca este momentul sa ma opresc din goana dupa praf si umbre, si sa analizez daca aceasta goana care tine de mult timp, ma satisface, ma face fericit, apropie de un gol.

Ce gol, ce tel, cand totul e desertaciune?

Ce ma motiveaza pe mine in viata? Sa las ceva folositor umanitatii. As putea bine mersi sa stau si sa privesc lumea trecand, soarele apunand, valurile marii spargandu-se de stanci, sau pasarile zburand. Nu am nevoie de motivatie sa fac asa ceva. Dar sa ma misc in viata asta, sa ma scol cu o directie si sa ma simt bine parcurgand aceasta directie necunoscuta, inseamna sa am o motivatie in spate. O energie care sa ma impinga sa depun acea miscare.

Si acea motivate este sa las ceva folositor umanitatii.

Trebuie sa nu pierd din vedere faptul ca ceea ce las in urma poate dispare, ca orice castel de nisip batut de vant in timp. Nimic ce exista in Univers si e material, nu ramane mereu in eternitate. Entropia e o lege universala.

Este un paradox. Sa fii motivat sa faci ceva in viata, care oricum – cu siguranta – se va dezintegra si va dispare de parca nu ai facut nimic si nu ai existat. Cum de mai pornesti la drum? Cum de te mai apuci sa faci ceea ce ti-ai propus? De ce sa te mai apuci de ceva?

Universul nu s-a intrebat de ce sa mai creez Pamantul, cand oricum va dispare. Ovarul din mama nu s-a intrebat de ce sa se transforme intr-un bebe si sa se nasca, daca tot va muri candva. Pasarile nu se intreaba de ce sa mai zboare cand oricum vor muri si tot pe pamant vor ajunge.

Numai noi, oamenii, ajungem sa ne intrebam aceste lucruri. Si cred ca e bine sa ne intrebam. Pentru ca ne putem da seama daca am intrat intr-un cerc vicios care ne mananca timpul, singurul lucru care iti va fi cel mai de pret inainte de moarte.

Timpul exista insa doar la nivel material. El exista, pentru ca materia se transforma sau se descompune in timp.

E ciudat cum eu ma cred ca voi trai vesnic. Eu, ca acel lucru nedefinit, care priveste prin ochii mei, care simte prin corpul meu, care vede cum ma transform si imbatranesc. Eu, cel care vad asta, sunt mereu la fel. Si nu sunt material.

Cand ochii mei nu vor mai putea sa vada, cand corpul meu nu va mai putea sa simta, ce se va intampla cu mine?

Si uitandu-ma, fara ochi, in urma la acel corp si ce a crezut in viata, si ce a creat, te uiti cu mila la el? Te bucuri pentru el? Esti impacat ca a facut parte din ciclul vietii si a experimentat ce inseamna viata, fara sa se cramponeze de falsitati, de minciuni, de iluzii, cand viata il tine acolo doar pentru o scurta perioada de timp?

Cum e sa te intinzi acum pe jos, si sa crezi ca acum iti vine sfarsitul, si te scufunzi in pamant? Cum e sa stii ca nu te mai poti ridica de acolo, nu mai poti vedea pe nimeni drag, nu mai poti vorbi cu nimeni, si tot ce ai facut ramane acum la mana altora care nu au pus pasiune in creatia ta, ci se bat cum sa le dezintegreze mai repede?

Chiar acum am facut si eu acest exercitiu. Sa ma intind pe podea, si sa imi spun ca am murit. Insa sa vad ce se intampla fara mine. Si am vazut o casa cu o gradina cu multe rosii si copaci. Casa a inceput sa se dezintegreze, si o parte din acoperis s-a daramat, geamuri sparte, tencuiala cazuta si buruieni incepeau sa o acopere. De asemenea, iarba inalta si buruieni a umplut gradina, si tot ce era frumos si aranjat odinioara, s-a stricat. Apoi timpul s-a derulat inapoi, eram in gradina, in fata casei frumoase acum, cu o rosie in mana si priveam soarele la apus. Si am muscat din acea rosie, inchizand ochii in timp ce-i sorbeam sucul.

Si abia acum, pentru mine am realizat ce este acel lucru care te motiveaza sa te ridici din pat si sa faci ceva care sa merite, fara nici macar sa te gandesti la asta. Asa cum fac pasarile care zboara, fatul care se naste, planetele care se formeaza. Cand am muscat din rosie si i-am sorbit sucul, cu soarele cald care apune, am simtit ca ma contopesc cu o energie divina, cu o dragoste nemarginita. Parca plusul si minusul s-au unit.

Nu gasesc cuvinte sa explic lucruri care le simt astfel, pentru ca e dincolo de orice cuvant. Trebuie sa simti ce am simtit si eu ca sa intelegi.

Aceasta realizare a durat doar o secunda, poate mai putin. Dar a fost destul ca sa zambesc, sa fac ochii mari si sa continui sa scriu aici cu o alta atitudine decat cum am inceput.

Nu-mi pasa daca gradina si casa se vor dezintegra dupa mine. Acea rosie, care e crescuta din natura, cu dragoste divina, a intrat in mine si m-a umplut de beatitudine. Si iti vine o senzatie, privind soarele cum apune, ca acum poti muri, caci ai experimentat singurul lucru care te implineste cu adevarat in viata.